Recent, în peisajul politic din România au apărut o sumedenie de partide politice noi care vor să pară unele mai atractive decât altele. În realitate, aproape toate clamează povestea suveranistă și apărarea valorilor tradiționale. Cu toate acestea, cele mai multe dintre ele sunt formate din foști sau actuali politicieni. Oameni politici care nu sunt la primul mandat și care s-au „consacrat” în interiorul altor partide. Surprinzător este că, până la acest moment, în discursul lor nu se regăsea nicio umbră palidă de suveranism sau valori tradiționale. Și, cu toate acestea, noii vechi politicieni au avut o revelație. Au descoperit suveranismul și valorile tradiționale. Și, clamează că doar ei sunt adevărații apărători ai acestui curent.

În realitate, la o discuție aplicată pe marginea celor două concepte, nu pot să convingă că știu despre ce este vorba, încercând să amestece teorii despre patriotism, cu naționalism și conservatorism, doar, doar vor reuși să livreze ideea că sunt singurii iubitori de neam și țară. Dar, continuă retorica suveranistă, sperând, poate, că din cei aproape 60% de cetățeni tăcuți, dar cu drept de vot, vor convinge suficient de mulți astfel încât să obțină mult visatul 5%. Pragul electoral prin care ar ajunge în Parlament.

Și, dacă ajung în Parlament, ce vor face?

Dar, ce vor face în Parlamentul României? Fie vor mima opoziția, printr-un joc de lumini și sunete, fie vor încerca „alipirea” de alte partide politice mai mari, sperând, astfel, la un nou mandat de parlamentar. Mai pe scurt, în afară de exprimări agresive împotriva sistemului, partidele mici aspirante la resetarea clasei politice nu aduc nimic nou. Același lucru se întâmplă și cu celebrele programe de guvernare. O serie de promisiuni tipic electorale sunt lansate în spațiul public, în încercarea disperată de a convinge 5% din populația cu drept de vot.

Dar, soluțiile pe care, aparent, le oferă nu sunt viabile. Și, nu sunt viabile nu din motive tehnice. Ci, exclusiv din punctul de vedere al jocului politic și al scorului electoral. Să presupunem că partidul X obține 5% și intră în Parlament. Are și un program de guvernare populist. Va punea implementa ceva din promisiuni? Cu siguranță nu. De ce? Pentru că partidele mari (aflate într-o cădere liberă!) nu vor accepta să li se strice jocul.

Cu toate acestea, virulența exprimării acestor politicieni crește pe zi ce trece. Fiecare aleargă pe culoarul său, fără a ține cont de faptul că mai există și alți competitori care promovează idei similare. Poate chiar identice. Din lipsă de viziune și simț politic, fiecare refuză dialogul ce celălalt. Partide mici, orgolii mari. Cetățeanul și nevoile sale reale oricum nu contează.

„Tabăra” suveranistă pare să fie atât de fragmentată și divizată încât mesajul suveranist și al valorilor tradiționale este acoperit de zgomotul și certurile dintre ei. Partea interesantă este aceea că marea majoritate a celor care clamează suveranismul în România au fost, la un moment dat, prieteni sau colegi în cadrul altor partide politice (în acea vreme apărau liberalismul sau social democrația). Acum se prefac că nu se cunosc, doar pentru că interesul de grup primează în fața interesului cetățenilor. Să nu mai vorbim despre interesul național, care pare-se că nu a fost și nici nu este un subiect pe ordinea lor de zi.

Marea majoritate a partidelor mici sunt organizate în cheia liderului orchestră; un lider extrem de vocal care, prin mesajele și stilul de comunicare utilizat nu face altceva decât să genereze haos. Practic, ei încearcă, din lipsă de viziune, să copieze modelul PRM/Vadim Tudor. Acel tip de partid politic centrat exclusiv pe imaginea și carisma liderului. Însă, experiența a demonstrat faptul că partidele de lider nu au o viață prea lungă. Dispariția liderului duce, inevitabil, și la dispariția partidului.

Cu toate acestea, războiul „fratricid” al suveraniștilor continuă, în timp ce, partidele mari își văd nestingherite de proiectul de a acapara puterea. O putere lipsită de legitimitate, în condițiile în care doar 35% dintre cetățenii cu drept de vot își manifestă obligația exercitării unui drept constituțional. Adică, presupunând că PSD sau PNL, ori USL 3.0 vor câștiga 51% din totalul cetățenilor cu drept de vot (în condițiile unei participări de 40%), înseamnă că legitimitatea lor este de doar… 20%.

Dacă suveraniștii și apărătorii valorilor tradiționale și-ar dori, cu adevărat, să genereze o mișcare aducătoare de speranță și, implicit, să genereze un proiect pentru România, atunci soluția cea mai logică ar fi coagularea. Însă, din păcate, orgoliile și interesele punctuale ale fiecăruia dintre ei reprezintă un obstacol pe care nu îl pot depăși. Ori, intrând în zona conspirației, poate că cineva (actori politici relevanți din punct de vedere scor electoral!) au interesul de a întreține această stare de profundă incomunicare pe segmentul suveranist.