Există personaje politice care câștigă alegeri, care pierd alegeri, care construiesc partide și unele care dispar aproape complet din prim-planul politicii. Însă, dispariția lor continuă să producă efecte asupra politicii chiar și atunci când nu mai ocupă nicio funcție și nu mai au nevoie să candideze pentru a schimba comportamentul celorlalți.

Călin Georgescu pare că a ajuns într-o categorie mult mai interesantă. Nu mai este doar un fost candidat la prezidențiale, un reper pentru o anumită zonă a electoratului, un nume în jurul căruia se construiesc teorii, simpatii sau temeri. A căpătat o funcție precisă. Aceea de supapă.

A devenit supapa prin care se varsă frustrările, temerile, furia și neîncrederea unei Românii care își caută, în același timp, o formă de speranță. Paradoxul este că acest fenomen funcționează simultan în două direcții aparent contradictorii.

Pentru unii, Călin Georgescu este bau-baul. Pentru ceilalți, este Mesia.

Pentru primii, simpla lui apariție în peisaj este suficientă pentru a muta discuția de la propriile eșecuri. Pentru ceilalți, simplul fapt că există devine explicația perfectă prin care propriile eșecuri pot fi trecute cu vederea.

Poate că aici se află una dintre cele mai incomode realități ale politicii românești de astăzi. Călin Georgescu contează nu doar prin ceea ce spune, ci mai ales prin ceea ce îi face pe ceilalți să uite.

Pe unii îi ajută să uite de guvernare, de taxe, de scăderea puterii de cumpărare și de promisiunile politice neonorate. Pe ceilalți îi ajută să uite de problemele concrete ale țării, de responsabilitatea politică și de realitatea de zi cu zi.

În fond, aceeași figură politică ajunge să joace două roluri opuse. Pentru unii, este amenințarea care justifică orice, în timp ce pentru ceilalți, este speranța care scuză aproape orice.

Când apare Călin Georgescu, România își schimbă brusc subiectul

Să analizăm fenomenul fără patimă. De fiecare dată când numele lui Călin Georgescu revine în spațiul public, conversația despre guvernare se mută, aproape instantaneu, în altă parte.

Dispar, pentru moment, întrebările incomode despre cum funcționează statul. Despre taxe și deficit. Despre administrație și servicii publice. Despre puterea de cumpărare, reforme, promisiuni electorale și despre ceea ce oamenii simt, concret, în viața de zi cu zi.

În locul lor apare Călin Georgescu. Se vorbește despre pericolul Georgescu, despre influența sa, despre Rusia, extremism, Europa, democrație și despre ce s-ar putea întâmpla dacă o parte importantă a electoratului ar decide să-l urmeze.

Și aici apare paradoxul. Omul despre care ni se spune că nu mai contează ajunge, din nou, în centrul conversației. Nu pentru că își controlează agenda publică, ci pentru că adversarii săi ajung să i-o construiască.

Este una dintre cele mai eficiente forme de marketing politic. Nu trebuie neapărat să controlezi agenda. Este suficient să fii atât de relevant încât ceilalți să-și organizeze propria agendă în jurul tău.

Georgescu nu trebuie să spună „vorbiți despre mine”. Este suficient ca adversarii să repete, obsesiv, „Trebuie să vorbim despre Călin Georgescu”.

Iar mecanismul produce o schimbare subtilă, dar esențială. O discuție care trebuia să fie despre performanța guvernării, despre deciziile președintelui sau despre felul în care ministrul afacerilor externe reprezintă România ajunge să fie despre existența unei alternative.

Evaluarea prezentului este înlocuită de frica față de viitor. Iar problemele concrete ale societății sunt împinse în plan secund de o confruntare între identități, tabere și temeri.

În politică, uneori nu câștigă cel care vorbește cel mai mult. Câștigă cel despre care ceilalți nu se pot opri din vorbit.

Pentru „pro-europeni”, Călin Georgescu a devenit Bau-Baul perfect

Există, în politica românească, o tentație recurentă de a transforma orice adversar incomod într-o amenințare existențială.

Călin Georgescu se potrivește aproape perfect acestui rol. Nu pentru că toate temerile legate de el ar fi inventate și nici pentru că orice critică la adresa sa ar fi nejustificată. Ci pentru că, în jurul său, poate fi construit cu ușurință un simbol mult mai mare decât omul însuși. Simbolul tuturor lucrurilor de care o anumită parte a societății se teme.

Este mecanismul clasic al „imaginii inamicului”. Un adversar real este transformat într-o reprezentare concentrată a unei amenințări mult mai largi. Iar odată ce această imagine este fixată în mintea publicului, nu mai contează doar ceea ce face sau spune omul respectiv, ci ceea ce oamenii ajung să creadă că reprezintă.

Iar când un om devine simbolul răului absolut, adversarii lui dobândesc un avantaj extraordinar. Nu mai trebuie să demonstreze că guvernează bine, trebuie doar să demonstreze că celălalt este mai rău. Nu mai trebuie să răspundă la întrebarea „De ce sunt oamenii nemulțumiți?”, este suficient să spună tare și răspicat „Vreți să ajungă Georgescu?”. Nu mai trebuie să explice de ce oamenii își pierd încrederea în instituții, este suficient să spună „Uitați ce se întâmplă dacă această neîncredere scapă de sub control.”

Și astfel se produce o substituție extraordinar de convenabilă. Brusc, problema nu mai este guvernarea, ci alternativa la guvernare.

Nu mai discutăm dacă oamenii au motive să fie nemulțumiți, discutăm dacă nemulțumirea lor poate fi capturată de Călin Georgescu. Iar această schimbare de perspectivă este esențială.

Pentru că un cetățean poate fi perfect european și, în același timp, să fie profund nemulțumit de guvernarea de la București. A fi european nu înseamnă că trebuie să uiți că ești român. Toți românii sunt europeni, în timp ce unii europeni sunt români. O distincție simplă, dar pe care discursul politic o abandonează uneori atunci când nu îi mai servește.

La fel de bine, un alegător poate respinge extremismul și, simultan, creșterea taxelor. Poate crede în Uniunea Europeană și considera că administrația românească funcționează prost. Poate fi împotriva lui Georgescu și, în același timp, împotriva actualei puteri.

Aceste poziții nu se exclud. Dar discursul politic românesc încearcă adesea să le transforme în opțiuni incompatibile.

Și atunci apare bau-baul.

Dacă nu ești mulțumit de noi, riști să-l aduci pe “el”. Este una dintre cele mai vechi forme de disciplinare electorală. “Da, poate că nu suntem cee ace vă doriți, dar alternativa este mult mai rea!”

Cu cât vorbești mai mult despre un adversar ca fiind o amenințare absolută, cu atât îi consolidezi locul în sistemul politic. Îi crești vizibilitatea, îi faci numele indispensabil conversației publice și, paradoxal, îi transformi adversarii în multiplicatori ai propriului brand politic.

Georgescu nu trebuie să-și construiască singur relevanța. Dacă numele lui apare de fiecare dată când guvernarea este criticată, ceilalți fac deja o parte din muncă în locul lui.

Iar când alegătorul începe să observe această asociere, poate apărea efectul invers celui dorit.

„De ce trebuie să aleg între voi și Călin Georgescu?” „De ce nemulțumirea mea față de voi trebuie să însemne automat că îl susțin pe el?” „De ce critica la adresa guvernării este tratată ca o problemă de securitate?”

Întrebări simple, dar cu potențial electoral major. În momentul în care alegătorul refuză să accepte alegerea impusă între „noi” și „ei”, spațiul politic începe să se deschidă. Nu neapărat pentru că publicul descoperă mecanismul din spatele acestei construcții, ci pentru că începe să caute un al treilea reper. O alternativă care să-i permită să fie european fără să renunțe la identitatea națională, să respingă extremismul fără să accepte orice politică a puterii și să fie nemulțumit de guvernare fără să fie obligat să-l voteze pe Călin Georgescu.

Și, în acest mod, relevanța bau-bau-ului se diminuează, făcând loc “naționalismului sănătos”.

Cealaltă extremă: când Călin Georgescu devine Mesia

Dacă pentru o parte a societății Georgescu este bau-baul, pentru o altă parte el a devenit aproape exact opusul. Salvatorul. Omul care explică tot, omul care cunoaște adevărul absolut, care ar fi schimbat totul dacă ar fi fost lăsat.

Și aici apare o altă formă de captivitate politică. Atunci când un politician devine Mesia, nu mai trebuie să producă rezultate, este suficient să rămână simbol. Și, în acest mod, orice eșec poate fi explicat prin faptul că „sistemul” l-a împiedicat. Orice întârziere poate fi transformată în dovadă a conspirației, orice contradicție poate fi reinterpretată, orice lipsă de program poate fi acoperită prin promisiunea unei rupturi radicale.

Într-un asemenea mecanism, alegătorul nu mai este chemat să evalueze. Este chemat să creadă. Într-un stat în care peste 85% dintre cei care și-au declarat religia la recensământ s-au identificat ca ortodocși, mesianizarea unui lider găsește un teren fertil într-o cultură a credinței în care, prea adesea, „crede și nu cerceta” ajunge să înlocuiască întrebarea și îndoiala.

Și aceasta este, din nou, o formă de marketing politic, una bazată pe speranță absolută în loc de frică absolută.

De aceea, cele două tabere ce par complet opuse ajung să aibă un comportament surprinzător de asemănător. Pro-europenii spun „Trebuie să facem orice pentru a-l opri pe Georgescu.”, în timp ce tabăra opusă își argumentează convingerea prin „Trebuie să facem orice pentru a-l aduce pe Georgescu.”

Ambele îl transformă într-un om mai mare decât orice problemă concretă a României. Și, în acest mod,  Călin Georgescu devine o “supapă” ce nu creează presiune. Oferă presiunii o cale de evacuare.

Nemulțumirea față de clasa politică nu a început cu Georgescu. Nici neîncrederea în instituții. Nici frustrarea provocată de taxe, de servicii publice slabe sau de sentimentul că statul funcționează mai bine în discurs decât în realitate. El doar a găsit o formă prin care aceste frustrări puteau fi articulate, concentrate și transformate într-o narațiune politică.

Pe cale de consecință, nu este suficient să analizăm ce spune Călin Georgescu. Este important să analizăm de ce oamenii sunt dispuși să îl audă. Și, mai ales, cine câștigă din faptul că România continuă să vorbească despre Georgescu în loc să vorbească despre cauzele care l-au făcut posibil? Dacă îl scoatem pe Călin Georgescu din ecuație, dar lăsăm intacte frustrările, neîncrederea și sentimentul de abandon care au alimentat fenomenul, presiunea nu dispare. Dar, cu siguranță, își va căuta o altă supapă.

Este Călin Georgescu “răul” controlabil?

Dacă Georgescu nu ar fi existat, politica românească ar fi găsit un alt „Călin Georgescu”. Nu neapărat cu același nume, aceeași retorică sau aceeași imagine. Dar un personaj capabil să joace aceeași carte emoțională. Bau-bau pentru unii, salvatorul pentru ceilalți. Însă, cu aceeași funcție! Pentru că adevărata problemă nu este omul, ci piața electorală pe care el a reușit să o activeze.

AUR a înțeles primul această piață electorală. Nu a creat singur nemulțumirea care l-a propulsat, ci a găsit-o, a organizat-o și i-a oferit un vehicul electoral, transformând o parte din frustrarea difuză într-o identitate politică. Aici se află una dintre explicațiile ascensiunii sale, dar și una dintre vulnerabilitățile sale fundamentale. Un partid poate organiza o nemulțumire, îi poate da o voce și chiar o poate transforma în voturi, dar nu poate deveni proprietarul ei.

La alegerile parlamentare din 2024, AUR a obținut 18,01% din voturile pentru Camera Deputaților, iar la primul tur al prezidențialelor din 2025, George Simion a ajuns la 40,96%.

În vara lui 2026, AUR continua să fie creditat în sondaje cu primul loc, de exemplu 34% într-un sondaj CURS, în timp ce PSD era la 23%, iar PNL la 21%.

Cifrele arată o forță electorală reală, dar nu demonstrează că electoratul respectiv este proprietatea partidului. Dimpotrivă.

Alegerile prezidențiale din 2025 au oferit una dintre cele mai spectaculoase demonstrații de mobilitate electorală din politica românească recentă. George Simion a obținut 40,96% în primul tur, însă în turul al doilea Nicușor Dan a câștigat alegerile.

Nu putem spune, fără date individuale de tip panel, cine a mutat exact și unde fiecare vot, dar putem observa ceva mai important din punct de vedere strategic. Electoratul românesc poate fi mobilizat rapid atunci când se schimbă miza, narațiunea și percepția asupra alternativelor. O veste foarte proastă pentru partidele care confundă votul anterior cu fidelitatea permanentă. În fond, electoratul nu este o proprietate imobiliară. Se poate muta. Se poate fragmenta. Se poate reorienta. Și, mai ales, se poate mobiliza diferit atunci când se schimbă miza, narațiunea și percepția asupra alternativelor.

Aceasta este vestea proastă pentru orice partid care confundă un vot obținut astăzi cu o fidelitate garantată pentru mâine. Inclusiv pentru AUR.

Electoratul AUR nu este o proprietate AUR

Dacă Georgescu reapare ca factor de mobilizare, iar AUR începe să piardă din capacitatea de a monopoliza narațiunea suveranistă, întrebarea nu este dacă Georgescu va „lua” automat electoratul AUR. Întrebarea reală este cine va reuși să revendice un bazin electoral care, în fond, nu a aparținut niciodată unui partid.

Un alegător poate păstra aceeași identitate politică și, în același timp, să schimbe partidul. Poate rămâne conservator și să schimbe partidul conservator. Poate rămâne suveranist și să schimbe vehiculul prin care își exprimă suveranismul. Poate rămâne anti-sistem și să abandoneze tocmai partidul care l-a reprezentat în momentul în care începe să-l perceapă ca parte a sistemului.

Aici se află una dintre marile transformări ale politicii contemporane. Electoratul nu mai este legat neapărat de un partid, ci de o combinație de identitate, narațiune și promisiune. Iar când vechiul vehicul nu mai livrează ceea ce alegătorul așteaptă, acesta poate căuta unul nou fără să-și abandoneze neapărat valorile.

Cu alte cuvinte, alegătorul își poate schimba partidul fără să-și schimbe identitatea. Aceasta este, în esență, politica post-loialitate.

Iar cercetarea realizată de IRPMSS cu privire la alegerile din Ungaria din anul 2026 este relevantă și pentru România. Nu pentru că cele două societăți ar fi identice, ci pentru că oferă un indiciu important despre cât de repede poate deveni negociabilă relația dintre identitatea alegătorului și partidul care pretinde că o reprezintă.

Analiza IRPMSS privind comportamentul politic al studenților din Ungaria indică o deplasare de la loialitatea ideologică spre o legitimitate mai condiționată, în care performanța guvernării, eficiența administrativă și credibilitatea instituțională devin criterii tot mai importante. În această interpretare, victoria TISZA nu poate fi redusă pur și simplu la dispariția conservatorismului sau a orientărilor suveraniste. Ea poate fi citită și ca o schimbare a vehiculului politic prin care o parte dintre aceste valori este reprezentată.

Analiza IRPMSS – „Beyond Ideological Loyalty” este lecția pe care România ar trebui să o urmărească atent.

Pentru că electoratul nu mai este o moșie electorală. Nu se moștenește și nu se deține. Un partid îl poate câștiga. Îl poate organiza. Îl poate fideliza pentru o perioadă. Dar, în momentul în care alegătorul consideră că partidul nu mai reprezintă ceea ce el crede, ușa rămâne deschisă.

Alegătorul poate să nu-și schimbe valorile. Poate doar să-și schimbe casa politică.

Intersecția de mulțimi: Georgescu și AUR

Participarea unor membri AUR la acțiuni asociate lui Călin Georgescu merită analizată cu atenție, dar fără exagerări.

Există deja relatări publice despre simpatizanți ai lui Georgescu în interiorul AUR, iar prim-vicepreședintele AUR Dan Dungaciu a recunoscut recent că, în partid, există numeroși simpatizanți ai fostului candidat și că unii participă la acțiunile organizate în jurul acestuia, negând însă sprijinul financiar al partidului. Zilele acestea, mai mult ca oricând, profesorul Dan Dungaciu a încercat să ne convingă prin diverse apariții publice că între AUR și Georgescu există o colaborare foarte vie. Ce nu explică însă este faptul că, din comunicarea publică a AUR a dispărut lozinca “Turul 2 înapoi” sau de ce George Simion nu participă niciodată la întâlnirile din țară ale lui Georgescu. Nu știm dacă Georgescu îl refuză pe Simion sau Simion pe Georgescu, dar “mariajul de conjunctură” pare să fi ajuns la deznodământ.

Au existat, de asemenea, relatări privind implicarea unor membri AUR în mobilizări asociate unor proteste promovate simultan în zona susținătorilor lui Georgescu.

Dar nici măcar aceste întrebări nu sunt esențiale pentru ceea ce ne interesează aici.

Faptul că membri AUR apar în jurul lui Georgescu nu demonstrează că partidul s-a rupt de George Simion. Nu demonstrează nici că AUR îl susține oficial pe Georgescu și, cu atât mai puțin, nici că s-a produs deja un transfer electoral.

Dar nici nu trebuie să demonstreze toate acestea.

În marketingul politic, momentul important este cel în care o asociere începe să devină credibilă în ochii publicului. Pentru că, din punct de vedere al marketingului politic, important este momentul în care o asociere începe să devină credibilă în ochii publicului.

Iar fenomenul deplasărilor lui Georgescu prin țară, însoțit de membri sau simpatizanți AUR, poate fi privit tocmai din această perspectivă. Prezența lor nu înseamnă automat transfer de voturi. Dar contribuie la construirea unei imagini de proximitate și, mai ales, la ideea că între cele două ecosisteme există o zonă comună. Practic, AUR îi asigură lui  Călin Georgescu masa critică de participanți pentru credibilizarea mesajului.

Altfel spus, un om poate fi o excepție, câțiva oameni pot fi o coincidență, un grup vizibil începe însă să producă alt tip de mesaj. Masa critică nu înseamnă majoritate. Masa critică înseamnă momentul în care publicul începe să creadă că fenomenul poate deveni relevant.

Una dintre cele mai importante reguli ale comunicării politice este aceea că oamenii nu reacționează numai la ceea ce este, reacționează și la ceea ce cred că ar putea deveni. Reacționează la semnificația pe care o atribuie unui eveniment.

În momentul în care membrii unui partid important încep să apară în jurul unei alte narațiuni, fenomenul nu mai este perceput exclusiv ca unul individual, conjunctural. Începe să pară transferabil, iar în politică, transferabilitatea este extrem de importantă.

Pentru că înainte ca voturile să se mute, trebuie să apară convingerea că se pot muta. Înainte ca un partid nou să crească, trebuie să înceteze să mai pară imposibil. Înainte ca o ruptură să se producă, trebuie să devină imaginabilă. Asta face masa critică. Nu mută neapărat voturile, mută percepția asupra posibilității ca voturile să se mute.

Călin Georgescu, personajul util

Pentru că dacă în jurul lui apare o masă critică, Georgescu poate deveni din nou instrument al unei reașezări doctrinare, poate chiar o trecere de la suveranism la “nationalism sănătos”.

AUR a contribuit la organizarea unei părți importante din nemulțumirea socială. Călin Georgescu a contribuit la construirea unei identități emoționale care depășește structurile clasice de partid. Dacă aceste două infrastructuri încep să se intersecteze, chiar și informal, apare o posibilitate strategică pe care niciun partid nu o poate ignora. Apariția unei noi piețe electorale, pe care AUR nu o poate controla.

George Simion a declarat recent că AUR nu va vota instalarea unui guvern din care partidul nu face parte și că formațiunea susține revenirea rapidă la urne.  Această poziționare arată că AUR își păstrează ambiția de a transforma forța electorală în putere politică.

Când ești partid de opoziție, poți explica aproape orice prin eșecul sistemului. Când devii parte din putere, începi să fii judecat prin rezultate.

Când ești alternativă, furia te ajută. Când devii instituție, furia se poate întoarce împotriva ta.

AUR trebuie, prin urmare, să răspundă la o întrebare pe care orice partid anti-sistem ajunge inevitabil să o întâlnească.  Ce faci atunci când oamenii care te-au votat pentru că erai împotriva sistemului încep să te perceapă ca parte a sistemului? În acest caz nu mai este suficient să le spui că ceilalți sunt mai răi, trebuie să le demonstrezi că tu ești mai bun, un examen infinit mai greu.

Opoziția are avantajul promisiunii. Puterea are obligația rezultatului. Iar între cele două există o diferență pe care niciun partid nu o poate negocia la nesfârșit cu propriul electorat.

Lecția Ungariei poate deveni lecția României

Poate că acesta este motivul pentru care ceea ce se întâmplă în Ungaria trebuie urmărit nu ca o poveste despre Viktor Orbán și Péter Magyar, ci ca un laborator regional.

Ceea ce s-a schimbat acolo nu poate fi redus la formula simplă „dreapta a pierdut în fața opoziției”.

IRPMSS a identificat în cercetarea sa o mutare mai profundă. Alegătorul poate păstra elemente de identitate conservatoare sau suveranistă și, totuși, să nu mai considere partidul care a reprezentat tradițional aceste valori drept singurul lor vehicul legitim.

Aici se află exact întrebarea pe care AUR ar trebui să o urmărească și să aibă o soluție. Nu dacă electoratul său devine brusc „altceva”, ci dacă poate rămâne același în privința valorilor și poate deveni altceva în privința opțiunii electorale.

Este diferența dintre schimbarea ideologiei și schimbarea vehiculului. Prima poate dura ani. A doua se poate produce într-un singur ciclu electoral.

De aceea, următoarea bătălie electorală nu se va duce doar între partide. Se va duce pentru alegătorii care nu mai consideră că aparțin definitiv niciunui partid.

Este electoratul fără casă politică. Și tocmai acesta ar putea deveni cel mai disputat electorat din România.

Pentru că un alegător fără casă nu este neapărat un alegător fără valori. Dimpotrivă. Poate avea valori foarte clare, dar să refuze să le mai lege definitiv de un singur partid.

Iar, în momentul în care acest alegător își schimbă casa fără să-și schimbe valorile, harta politică se poate schimba mult mai repede decât cred partidele.

AUR nu trebuie să se teamă doar că își poate pierde electoratul. Trebuie să se teamă de ceva mai subtil. Propriul electorat poate rămâne AUR în valori, dar să nu mai fie AUR la vot.

Cine primește cheia?

Poate că aceasta este întrebarea pe care ar trebui să și-o pună, înainte de orice calcul electoral de moment, toate partidele românești. Nu „câte procente avem astăzi?”, pentru că procentele sunt doar fotografia unei zile, ci „cât din electoratul nostru ar rămâne cu noi dacă mâine ar apărea un alt vehicul politic capabil să spună exact ceea ce oamenii noștri vor să audă?”. Diferența dintre cele două întrebări este esențială, pentru că prima măsoară o poziție electorală, în timp ce a doua măsoară loialitatea reală față de partid.

Pentru AUR, întrebarea este esențială, iar pentru PSD și PNL poate fi chiar brutală. Toate cele trei partide se bazează, în proporții diferite, pe ideea că anumite segmente de electorat le aparțin în mod natural. În realitate, alegătorii nu sunt proprietatea partidelor, iar identitatea politică nu vine obligatoriu la pachet cu un buletin de vot permanent.

Pentru orice nouă construcție politică, aici se află oportunitatea. Nu trebuie să convingă oamenii să devină nemulțumiți. Nemulțumirea există deja. Trebuie doar să convingi că există o altă destinație politică în care această nemulțumire poate fi transformată în reprezentare.

De aceea, adevărata întrebare pentru următorul ciclu electoral nu este cine are astăzi cei mai mulți alegători. Este cine deține cheia către electoratul fără casă. Iar cheia nu este partidul.

Cheia este încrederea alegătorului că un alt vehicul îi poate duce valorile mai departe decât cel pe care l-a folosit până acum.

Călin Georgescu, cheia paradoxului

Georgescu nu trebuie să câștige alegeri pentru a produce o reașezare electorală. Nu trebuie să conducă un partid pentru a influența comportamentul unui partid și nici să obțină o majoritate pentru a modifica agenda publică. Este suficient să rămână simbolul în jurul căruia societatea continuă să se polarizeze.

Atât timp cât unii îl prezintă drept bau-baul de care România trebuie salvată, iar alții îl privesc drept Mesia care ar putea salva România, Călin Georgescu ocupă un spațiu politic mult mai mare decât ar putea ocupa, în mod normal, un simplu actor electoral.

Între aceste două reprezentări se află însă o categorie mult mai importantă decât pare la prima vedere. Oamenii care nu vor nici bau-baul, nici Mesia. Vor ca statul să funcționeze. Vor să știe unde se duc banii publici, de ce cresc taxele, de ce serviciile publice rămân în urma promisiunilor și de ce o țară europeană cu resurse importante nu reușește să transforme suficient de repede aceste resurse în prosperitate. Mai ales, vor să poată fi nemulțumiți fără să fie obligați să intre într-o tabără.

Pentru că un cetățean care critică guvernarea nu devine automat extremist. Iar un cetățean care respinge extremismul nu este obligat să accepte orice formă de guvernare doar pentru că i se spune că alternativa este mai periculoasă. Aici se află una dintre marile vulnerabilități ale politicii românești.

Dacă un cetățean poate spune „sunt pro-european, dar sunt nemulțumit de guvernare”, „sunt împotriva extremismului, dar sunt împotriva incompetenței” sau „nu îl vreau pe Georgescu, dar nici nu vreau să votez orice doar pentru că mi se spune că altfel vine Georgescu”, atunci construcția politică bazată exclusiv pe frica de bau-bau începe să-și piardă eficiența.

La fel se întâmplă și în cealaltă tabără.

Dacă un alegător poate spune „sunt nemulțumit de sistem, dar nu cred că Georgescu este soluția”, atunci începe să se fisureze și construcția bazată pe Mesia. Nemulțumirea nu mai poate fi transformată automat în adeziune față de un lider.

Abia aici apare spațiul pentru adevărata competiție politică.

Momentul în care alegătorului nu i se mai cere să aleagă între două frici, ci între două proiecte. Nu între „dacă nu noi, vin ceilalți”, ci între două răspunsuri concrete la aceleași probleme.

Poate că România nu are, de fapt, doar o problemă cu Georgescu. Poate are o problemă cu nevoia de a-l avea pe Călin Georgescu.

Pentru că, dacă societatea are nevoie permanent de un bau-bau pentru a se mobiliza și de un Mesia pentru a spera, politica a găsit o metodă extrem de eficientă de a evita întrebarea esențială de ce sunt oamenii atât de nemulțumiți încât au nevoie de unul dintre aceste personaje pentru a-și exprima frustrarea sau speranța? De ce trebuie ca nemulțumirea să fie confiscată de o extremă? De ce nu putem avea o societate în care oamenii să fie simultan europeni și critici față de Bruxelles, naționaliști și critici față de București, anti-extremiști și anti-guvernare proastă, conservatori și nemulțumiți de conservatorismul de partid?

Sau, pur și simplu, cetățeni care refuză să-și reducă toate opiniile la eticheta unei formațiuni politice.

Adevărata maturizare politică începe exact aici. Când cetățeanului nu i se mai cere să aleagă între două frici, ci între două proiecte. Când votul nu mai este o reacție la ceea ce trebuie evitat, ci o alegere pentru ceea ce trebuie construit.

Poate că aceasta este cea mai importantă lecție a fenomenului Georgescu. El nu este doar cauza. Este și efectul. Cauza unei presiuni politice și sociale pe care sistemul nu a reușit să o rezolve. Iar cât timp presiunea rămâne, va exista nevoie de o supapă.

Călin Georgescu poate dispărea din prim-plan. Dar dacă motivele care l-au făcut posibil rămân, politica românească va găsi, mai devreme sau mai târziu, un alt nume.

Și poate că aici se află adevăratul paradox. Cât timp Călin Georgescu se plimbă prin țară, România continuă să stea în casă. Unii, speriați. Alții, entuziasmați. Dar, în ambele cazuri, privind în aceeași direcție. Direcția impusă.

#AlinaAlupoaei