Nicușor Dan nu este Guvernul României. Ce poate și ce nu poate face Președintele, potrivit Constituției? De ce suntem dezamăgiți că Președintele nu face lucruri pe care Constituția nu îi permite să le facă? Și, mai ales, unde se termină scuza „nu intră în atribuțiile mele” și începe responsabilitatea politică?
În campania prezidențială din 2025, Nicușor Dan a prezentat „România Onestă”, o viziune care vorbea despre un „Președinte activ, implicat”, care „inspiră încredere și dă direcție”. Programul său aborda domenii precum administrația publică, economie, sănătate, educație, justiție, mediu, protecție socială, apărare și politică externă. Promisiuni ce pot fi considerate ca fiind legitime pentru un candidat politic.
Un candidat la Președinție poate avea o viziune asupra întregii Românii. Problema apare în momentul în care alegătorul nu (mai) știe ce poate face efectiv Președintele, ce ține de Guvern și Parlament.
Iar aici trebuie să ne întoarcem la documentul pe care, de regulă, îl uităm imediat după alegeri. Constituția României.
Articolul 1 alin. (4): România nu este o republică prezidențială
Constituția spune:
„Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.”
Această propoziție este una dintre cheile întregului sistem. Avem Parlament. Avem Guvern. Avem Președinte. Avem autoritatea judecătorească.
Și faptul că Președintele este ales direct de cetățeni nu înseamnă că primește toate puterile statului.
Președintele nu este șeful Parlamentului.Președintele nu este șeful Guvernului.Președintele nu conduce administrația publică. Are propriile atribuții constituționale și trebuie să le exercite în raport cu celelalte instituții.
Articolul 61: Cine face legile?
Constituția spune:
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.”
Asta înseamnă că, dacă o promisiune presupune modificarea unei legi, Președintele nu o poate face singur. Poate susține politic o modificare, poate negocia cu partidele, poate transmite mesaje Parlamentului, poate cere reexaminarea unei legi, poate sesiza Curtea Constituțională în condițiile prevăzute de Constituție, dar nu poate vota legea în locul Parlamentului.
Articolul 69 alin. (2): Parlamentarul nu primește mandat de la Președinte
Constituția spune foarte simplu:
„Orice mandat imperativ este nul.”
Această prevedere devine extrem de interesantă în contextul discuției recente privind cererea ca partidele politice să demonstreze, în avans, existența celor 233 de voturi pentru viitorul premier.
Așa cum am arătat deja pe alupoaei.ro, trebuie făcută o distincție între disciplina politică și mandatul imperativ. Un partid poate negocia, poate recomanda un vot și poate construi o majoritate. Dar parlamentarul nu devine juridic un simplu executant al unei instrucțiuni. (alupoaei.ro)
De aceea, formula „dați-mi cele 233 de voturi înainte să desemnez premierul” ridică o întrebare constituțională legitimă.
Nu pentru că Președintele nu ar avea voie să verifice dacă un candidat are șanse să obțină majoritatea, ci pentru că votul Parlamentului este o etapă constituțională ulterioară desemnării.
Articolul 80: Ce este, de fapt, rolul Președintelui?
Constituția spune:
„Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.”
Iar alineatul (2):
„Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.”
Aici apare unul dintre cele mai importante cuvinte din întreaga Constituție, respectiv medierea.
Președintele poate influența, poate negocia, poate media, poate pune teme pe agenda publică, poate exercita presiune politică, dar medierea nu înseamnă conducerea tuturor instituțiilor statului.
Articolul 85: Președintele desemnează premierul, dar Parlamentul votează Guvernul
Constituția spune:
„Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.”
Aici avem două atribuții diferite.
Președintele desemnează.Parlamentul acordă încrederea.
Președintele nu poate elimina a doua etapă pentru că dorește să fie sigur că prima va avea succes.
Și tocmai aici devine relevantă analiza publicată pe alupoaei.ro privind solicitarea de a avea în avans cele 233 de voturi. (alupoaei.ro)
Articolul 86: Președintele poate consulta Guvernul
Constituția spune:
„Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită.”
Din nou, observăm diferența dintre consultare și conducere.
Președintele poate solicita puncte de vedere, poate discuta, poate influența, dar nu devine ministru doar pentru că a participat la discuții.
Articolul 87: Poate participa la ședințele Guvernului
Constituția spune:
„Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații.”
Iar:
„Președintele României prezidează ședințele Guvernului la care participă.”
Foarte important! Prezidează ședința la care participă, dar nu înseamnă că devine șeful Guvernului.
Articolul 88: Președintele poate pune problemele țării pe agenda Parlamentului
Constituția spune:
„Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii.”
Este o putere politică importantă. Președintele poate spune: „Trebuie să reformăm educația.”, „Trebuie să schimbăm administrația.”, „Trebuie să întărim securitatea energetică.”, dar mesajul prezidențial nu este o lege. Direcția nu este sinonimă cu execuția.
Articolul 89: Poate dizolva Parlamentul?
Da, dar nu după bunul plac. Constituția spune că Președintele poate dizolva Parlamentul numai după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare și în condițiile stricte prevăzute de articol. Este nevoie de eșecuri succesive în formarea Guvernului.
Așadar, nici aici nu vorbim despre o putere discreționară. Constituția oferă Președintelui o armă politică foarte puternică, dar stabilește și o serie de condiții.
Articolul 90: Referendumul
Constituția spune:
„Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național.”
Asta este o pârghie importantă, dar nici referendumul nu înseamnă că Președintele poate înlocui automat Parlamentul sau Guvernul. Dacă rezultatul presupune modificarea legislației, este nevoie de o procedură legislativă corespunzătoare. Mai mult, referendumul este un demers consultativ. Altfel, spus întrebi cetățenii ce părere au cu privire la un anumit aspect, dar rezultatul nu devine automat lege. Să nu uităm de reducerea numărului de parlamentari. Nici până în ziua de astăzi nu s-a pus în aplicare rezultatul acelui referendum.
Articolul 91: Aici Președintele chiar are putere directă – politica externă
Constituția spune:
„Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.”
Și:
„Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României…”
Aici nu mai există aceeași ambiguitate. Politica externă este una dintre zonele centrale ale mandatului prezidențial. Relația cu NATO, relația cu SUA, relația cu UE, relația cu Republica Moldova, reprezentarea României în plan internațional. Aici Președintele trebuie evaluat direct. Iar, evaluarea trebuie să țină cont atât de contextul global și regional, cât, mai ales, de promisiunile din campania electorală. Evident, cel mai important criteriu este reprezentat de interesele și obiectivele României. În situația în care ele au fost definite și stabilite…
Articolul 92: Apărarea și securitatea națională
Constituția spune:
„Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.”
Asta înseamnă că apărarea și securitatea națională sunt domenii în care responsabilitatea prezidențială este reală.
Iar aici se leagă direct de analiza publicată recent pe alupoaei.ro despre CSAT și întrebarea esențială: cine pune în aplicare deciziile de securitate națională? (alupoaei.ro)
Pentru că una este să iei o decizie în CSAT și alta este să existe instituția executivă care o pune efectiv în aplicare.
Articolul 93: Starea de asediu și starea de urgență
Constituția spune:
„Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale…”
Dar și aici există control parlamentar. Președintele nu devine „suveran” în momentul în care declară o asemenea stare. Constituția stabilește limite și proceduri.
Articolul 94: Alte atribuții concrete ale Președintelui
Constituția îi conferă Președintelui, printre altele, atribuții privind: conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare; acordarea gradelor de mareșal, general și amiral; numirea în anumite funcții publice; acordarea grațierii individuale. Aici vorbim despre competențe prezidențiale concrete, nu despre simple influențe politice.
Articolul 100: Decretele nu sunt legi
Constituția spune:
„În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete. Decretele emise de Președintele României se publică în Monitorul Oficial al României.”
Foarte important: Președintele poate emite decrete, dar nu poate legifera prin decret. Decretul este instrumentul prin care Președintele își exercită atribuțiile constituționale și legale. Nu este un substitut pentru Parlament.
Articolul 102: Cine conduce administrația publică?
Aici este probabil cel mai important articol pentru toată discuția despre promisiunile din campanie.
Constituția spune:
„Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.”
Să citim încă o dată. Guvernul! Nu Președintele. Deci, atunci când discutăm despre ministere, sănătate, educație, administrație, fiscalitate, buget, pensii, ANAF, agricultură (țineți minte că în campania electorală din 2025, Bucureștiul era efectiv plin de materiale electorale cu lanuri de grâu?), politici sociale, nu putem presupune automat că responsabilitatea directă îi aparține Președintelui.
Articolul 103: Cum se formează Guvernul?
Constituția spune:
„Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.”
Apoi:
„Candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului.”
Ordinea este esențială, respectiv consultare – desemnare – program și listă – vot.
Și, nu consultare – 233 de voturi garantate – desemnare.
Iar această distincție este exact problema pe care am analizat-o în materialul despre solicitarea lui Nicușor Dan ca parlamentarii să demonstreze în avans existența majorității. (alupoaei.ro)
Articolul 109: Cine răspunde politic pentru Guvern?
Constituția spune:
„Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.”
Aceasta este una dintre cele mai importante propoziții pentru alegător. Dacă Guvernul greșește în politica fiscală, răspunderea politică este a Guvernului. Dacă un ministru gestionează prost sănătatea, educația sau transporturile, există răspunderea politică a Guvernului și a ministrului.
Președintele poate avea influență, poate negocia, poate critica, poate cere schimbări, dar nu este ministrul tuturor miniștrilor.
Și atunci ce facem cu promisiunile lui Nicușor Dan din campania electorală?
Aici trebuie să fim corecți în ambele direcții.
Nu este corect să spunem „Nicușor Dan nu a făcut reforma sănătății, deci nu și-a respectat promisiunea prezidențială.”
Înainte de această acuzație trebuie să întrebăm „Ce instrument constituțional avea Președintele pentru a face această reformă?”
Dacă răspunsul este că reforma implica Guvernul și Parlamentul, atunci nu putem pretinde că Președintele putea să o facă prin simpla voință.
Dar nici argumentul invers nu este acceptabil „Nu este în atribuțiile mele” = nu mai sunt responsabil pentru nimic. Ba da.
Președintele poate fi tras la răspundere pentru politica externă, apărare și securitate, CSAT, desemnarea premierului, relația cu Guvernul, reprezentarea României, numirile care îi aparțin, promulgarea și reexaminarea legilor, sesizarea CCR, modul în care își exercită rolul de mediator, respectarea Constituției. Aici nu mai există scuza că „nu ține de funcție”.
Evident, Președintele poate fi tras la răspundere și pentru promisiunile electorale despre care știi că nu pot fi livrate. Adică, populiste.
Problema reală: cine trebuie să fie responsabil pentru ce?
Poate că aceasta este întrebarea pe care ar trebui să o punem mai des în România, nu „Cine este vinovat pentru tot?”, dar „Cine are competența legală să rezolve problema?”
Pentru că dacă un spital nu funcționează, trebuie să știm cine răspunde. Dacă ANAF nu colectează suficient, trebuie să știm cine răspunde. Dacă pensiile se modifică, trebuie să știm cine răspunde. Dacă Parlamentul adoptă o lege, trebuie să știm cine răspunde. Dacă România are o problemă de securitate națională, trebuie să știm cine răspunde.
Iar dacă Președintele desemnează premierul sau reprezintă România în politica externă, trebuie să știm cine răspunde. Funcția vine cu putere, dar vine și cu limite.
Adevărata problemă a alegerilor din 2025
Nu este vina lui Nicușor Dan că românii nu cunosc Constituția. Dar nici nu este vina românilor că un candidat la Președinție le-a prezentat o viziune care merge mult dincolo de atribuțiile directe ale funcției. La fel cum nu este vina lui Nicușor Dan că cetățenii nu au evaluat corect candidatul și performanțele sale în funcțiile și demnitățile deținute anterior candidaturii.
Un candidat poate spune: „Vreau o Românie mai bună.”, „Vreau reformă în sănătate.”, „Vreau educație mai bună.”, „Vreau administrație mai eficientă.”, dar alegătorul trebuie să știe cum poate Președintele să facă toate acestea. Și, cel mai important, care a fost performanța sa în demnitățile deținute anterior.
Revenind, cum poate livra promisiunile? Prin desemnarea unui premier? Prin negociere politică? Prin influență? Prin referendum? Prin mesaj public? Prin colaborare instituțională? Pentru că între „vreau” și „pot face” există o diferență pe care Constituția o numește competență.
Concluzia
Un electorat matur nu trebuie să-l scutească pe Președinte de răspundere, dar nici să-i ceară să facă treaba altor instituții.
Nu putem cere Președintelui să fie simultan președinte, premier, ministru de Finanțe, ministru al Sănătății, ministru al Educației, șef ANAF și Parlament. Dar nici nu putem transforma Constituția într-un scut pentru orice promisiune electorală.
De aceea, când evaluăm mandatul lui Nicușor Dan, întrebarea corectă nu este doar: „Și-a respectat promisiunile?”, ci „Care dintre ele sunt în atribuțiile sale?”, „Ce instrument constituțional avea pentru fiecare?” și, mai ales „Din tot ceea ce putea efectiv să facă, ce a făcut?”. Aici începe adevărata evaluare a unui președinte. Constituția nu este nici baghetă magică. Dar nici scut antiglonț pentru promisiuni electorale.
Există o promisiune pe care a făcut-o actualul președinte al României, Nicușor Dan pentru care nu putem da vina pe Constituție
După toate aceste explicații despre atribuții, competențe și limite constituționale, rămâne o întrebare mult mai simplă. Ce facem cu promisiunile care chiar depind de omul care le-a făcut?
În campania prezidențială, Nicușor Dan a vorbit despre banii strânși de la susținători și despre faptul că, după rambursarea cheltuielilor de campanie, banii rămași vor fi direcționați către cauze civice. Aici nu mai vorbim despre Guvern, Parlament, CSAT, CCR sau despre o reformă care necesită o majoritate parlamentară. Nu există nicio problemă de competență constituțională. Există doar o promisiune și un rezultat care trebuie explicat public.
Și tocmai de aceea întrebarea este legitimă și foarte simplă „câți bani au rămas, când au fost returnați/donați și către cine au ajuns?”
În mai 2026, Snoop.ro a verificat concret situația și a relatat că în contul de campanie se aflau 1.421.952,24 lei (https://snoop.ro/banii-lui-nicusor-dan-la-un-an-de-mandat-ce-suma-se-afla-in-conturile-presedintelui-dupa-campania-din-2025/), iar Administrația Prezidențială a confirmat că suma nu fusese încă donată și că procedura pentru donație nu fusese stabilită.
Pentru că putem accepta că un președinte nu poate face tot ce promite un candidat. Putem înțelege că unele reforme depind de Guvern, altele de Parlament și altele de majorități politice, dar când promisiunea nu mai ține de Constituție, ci doar de propria ta decizie, explicația „nu intră în atribuțiile mele” nu mai funcționează. În acest caz nu mai vorbim despre limitele funcției. Vorbim despre limita dintre o promisiune electorală și respectarea ei.
Poate că adevăratul test pentru „România Onestă” nu este câte promisiuni faci în campanie, ci câte livrezi. O „Românie onestă” nu se construiește pe promisiuni electorale, ci pe promisiuni îndeplinite.
Pentru că, până la urmă, „România Onestă” nu poate fi doar numele unei campanii electorale. Trebuie să fie și dovada că un cuvânt dat este un cuvânt ținut.
Ce facem cu promisiunile lui Nicușor Dan din campania electorală?
Nicușor Dan nu este Guvernul României. Ce poate și ce nu poate face Președintele, potrivit Constituției? De ce suntem dezamăgiți că Președintele nu face lucruri pe care Constituția nu îi permite să le facă? Și, mai ales, unde se termină scuza „nu intră în atribuțiile mele” și începe responsabilitatea politică?
În campania prezidențială din 2025, Nicușor Dan a prezentat „România Onestă”, o viziune care vorbea despre un „Președinte activ, implicat”, care „inspiră încredere și dă direcție”. Programul său aborda domenii precum administrația publică, economie, sănătate, educație, justiție, mediu, protecție socială, apărare și politică externă. Promisiuni ce pot fi considerate ca fiind legitime pentru un candidat politic.
Un candidat la Președinție poate avea o viziune asupra întregii Românii. Problema apare în momentul în care alegătorul nu (mai) știe ce poate face efectiv Președintele, ce ține de Guvern și Parlament.
Iar aici trebuie să ne întoarcem la documentul pe care, de regulă, îl uităm imediat după alegeri. Constituția României.
Constituția spune:
„Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.”
Această propoziție este una dintre cheile întregului sistem. Avem Parlament. Avem Guvern. Avem Președinte. Avem autoritatea judecătorească.
Și faptul că Președintele este ales direct de cetățeni nu înseamnă că primește toate puterile statului.
Președintele nu este șeful Parlamentului. Președintele nu este șeful Guvernului. Președintele nu conduce administrația publică. Are propriile atribuții constituționale și trebuie să le exercite în raport cu celelalte instituții.
Constituția spune:
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.”
Asta înseamnă că, dacă o promisiune presupune modificarea unei legi, Președintele nu o poate face singur. Poate susține politic o modificare, poate negocia cu partidele, poate transmite mesaje Parlamentului, poate cere reexaminarea unei legi, poate sesiza Curtea Constituțională în condițiile prevăzute de Constituție, dar nu poate vota legea în locul Parlamentului.
Constituția spune foarte simplu:
„Orice mandat imperativ este nul.”
Această prevedere devine extrem de interesantă în contextul discuției recente privind cererea ca partidele politice să demonstreze, în avans, existența celor 233 de voturi pentru viitorul premier.
Așa cum am arătat deja pe alupoaei.ro, trebuie făcută o distincție între disciplina politică și mandatul imperativ. Un partid poate negocia, poate recomanda un vot și poate construi o majoritate. Dar parlamentarul nu devine juridic un simplu executant al unei instrucțiuni. (alupoaei.ro)
De aceea, formula „dați-mi cele 233 de voturi înainte să desemnez premierul” ridică o întrebare constituțională legitimă.
Nu pentru că Președintele nu ar avea voie să verifice dacă un candidat are șanse să obțină majoritatea, ci pentru că votul Parlamentului este o etapă constituțională ulterioară desemnării.
Constituția spune:
„Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.”
Iar alineatul (2):
„Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.”
Aici apare unul dintre cele mai importante cuvinte din întreaga Constituție, respectiv medierea.
Președintele poate influența, poate negocia, poate media, poate pune teme pe agenda publică, poate exercita presiune politică, dar medierea nu înseamnă conducerea tuturor instituțiilor statului.
Constituția spune:
„Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.”
Aici avem două atribuții diferite.
Președintele desemnează. Parlamentul acordă încrederea.
Președintele nu poate elimina a doua etapă pentru că dorește să fie sigur că prima va avea succes.
Și tocmai aici devine relevantă analiza publicată pe alupoaei.ro privind solicitarea de a avea în avans cele 233 de voturi. (alupoaei.ro)
Constituția spune:
„Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită.”
Din nou, observăm diferența dintre consultare și conducere.
Președintele poate solicita puncte de vedere, poate discuta, poate influența, dar nu devine ministru doar pentru că a participat la discuții.
Constituția spune:
„Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații.”
Iar:
„Președintele României prezidează ședințele Guvernului la care participă.”
Foarte important! Prezidează ședința la care participă, dar nu înseamnă că devine șeful Guvernului.
Constituția spune:
„Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii.”
Este o putere politică importantă. Președintele poate spune: „Trebuie să reformăm educația.”, „Trebuie să schimbăm administrația.”, „Trebuie să întărim securitatea energetică.”, dar mesajul prezidențial nu este o lege. Direcția nu este sinonimă cu execuția.
Da, dar nu după bunul plac. Constituția spune că Președintele poate dizolva Parlamentul numai după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare și în condițiile stricte prevăzute de articol. Este nevoie de eșecuri succesive în formarea Guvernului.
Așadar, nici aici nu vorbim despre o putere discreționară. Constituția oferă Președintelui o armă politică foarte puternică, dar stabilește și o serie de condiții.
Constituția spune:
„Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național.”
Asta este o pârghie importantă, dar nici referendumul nu înseamnă că Președintele poate înlocui automat Parlamentul sau Guvernul. Dacă rezultatul presupune modificarea legislației, este nevoie de o procedură legislativă corespunzătoare. Mai mult, referendumul este un demers consultativ. Altfel, spus întrebi cetățenii ce părere au cu privire la un anumit aspect, dar rezultatul nu devine automat lege. Să nu uităm de reducerea numărului de parlamentari. Nici până în ziua de astăzi nu s-a pus în aplicare rezultatul acelui referendum.
Constituția spune:
„Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.”
Și:
„Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României…”
Aici nu mai există aceeași ambiguitate. Politica externă este una dintre zonele centrale ale mandatului prezidențial. Relația cu NATO, relația cu SUA, relația cu UE, relația cu Republica Moldova, reprezentarea României în plan internațional. Aici Președintele trebuie evaluat direct. Iar, evaluarea trebuie să țină cont atât de contextul global și regional, cât, mai ales, de promisiunile din campania electorală. Evident, cel mai important criteriu este reprezentat de interesele și obiectivele României. În situația în care ele au fost definite și stabilite…
Constituția spune:
„Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.”
Asta înseamnă că apărarea și securitatea națională sunt domenii în care responsabilitatea prezidențială este reală.
Iar aici se leagă direct de analiza publicată recent pe alupoaei.ro despre CSAT și întrebarea esențială: cine pune în aplicare deciziile de securitate națională? (alupoaei.ro)
Pentru că una este să iei o decizie în CSAT și alta este să existe instituția executivă care o pune efectiv în aplicare.
Constituția spune:
„Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale…”
Dar și aici există control parlamentar. Președintele nu devine „suveran” în momentul în care declară o asemenea stare. Constituția stabilește limite și proceduri.
Constituția îi conferă Președintelui, printre altele, atribuții privind: conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare; acordarea gradelor de mareșal, general și amiral; numirea în anumite funcții publice; acordarea grațierii individuale. Aici vorbim despre competențe prezidențiale concrete, nu despre simple influențe politice.
Constituția spune:
„În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete. Decretele emise de Președintele României se publică în Monitorul Oficial al României.”
Foarte important: Președintele poate emite decrete, dar nu poate legifera prin decret. Decretul este instrumentul prin care Președintele își exercită atribuțiile constituționale și legale. Nu este un substitut pentru Parlament.
Aici este probabil cel mai important articol pentru toată discuția despre promisiunile din campanie.
Constituția spune:
„Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.”
Să citim încă o dată. Guvernul! Nu Președintele. Deci, atunci când discutăm despre ministere, sănătate, educație, administrație, fiscalitate, buget, pensii, ANAF, agricultură (țineți minte că în campania electorală din 2025, Bucureștiul era efectiv plin de materiale electorale cu lanuri de grâu?), politici sociale, nu putem presupune automat că responsabilitatea directă îi aparține Președintelui.
Constituția spune:
„Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.”
Apoi:
„Candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului.”
Ordinea este esențială, respectiv consultare – desemnare – program și listă – vot.
Și, nu consultare – 233 de voturi garantate – desemnare.
Iar această distincție este exact problema pe care am analizat-o în materialul despre solicitarea lui Nicușor Dan ca parlamentarii să demonstreze în avans existența majorității. (alupoaei.ro)
Constituția spune:
„Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.”
Aceasta este una dintre cele mai importante propoziții pentru alegător. Dacă Guvernul greșește în politica fiscală, răspunderea politică este a Guvernului. Dacă un ministru gestionează prost sănătatea, educația sau transporturile, există răspunderea politică a Guvernului și a ministrului.
Președintele poate avea influență, poate negocia, poate critica, poate cere schimbări, dar nu este ministrul tuturor miniștrilor.
Și atunci ce facem cu promisiunile lui Nicușor Dan din campania electorală?
Aici trebuie să fim corecți în ambele direcții.
Nu este corect să spunem „Nicușor Dan nu a făcut reforma sănătății, deci nu și-a respectat promisiunea prezidențială.”
Înainte de această acuzație trebuie să întrebăm „Ce instrument constituțional avea Președintele pentru a face această reformă?”
Dacă răspunsul este că reforma implica Guvernul și Parlamentul, atunci nu putem pretinde că Președintele putea să o facă prin simpla voință.
Dar nici argumentul invers nu este acceptabil „Nu este în atribuțiile mele” = nu mai sunt responsabil pentru nimic. Ba da.
Președintele poate fi tras la răspundere pentru politica externă, apărare și securitate, CSAT, desemnarea premierului, relația cu Guvernul, reprezentarea României, numirile care îi aparțin, promulgarea și reexaminarea legilor, sesizarea CCR, modul în care își exercită rolul de mediator, respectarea Constituției. Aici nu mai există scuza că „nu ține de funcție”.
Evident, Președintele poate fi tras la răspundere și pentru promisiunile electorale despre care știi că nu pot fi livrate. Adică, populiste.
Problema reală: cine trebuie să fie responsabil pentru ce?
Poate că aceasta este întrebarea pe care ar trebui să o punem mai des în România, nu „Cine este vinovat pentru tot?”, dar „Cine are competența legală să rezolve problema?”
Pentru că dacă un spital nu funcționează, trebuie să știm cine răspunde. Dacă ANAF nu colectează suficient, trebuie să știm cine răspunde. Dacă pensiile se modifică, trebuie să știm cine răspunde. Dacă Parlamentul adoptă o lege, trebuie să știm cine răspunde. Dacă România are o problemă de securitate națională, trebuie să știm cine răspunde.
Iar dacă Președintele desemnează premierul sau reprezintă România în politica externă, trebuie să știm cine răspunde. Funcția vine cu putere, dar vine și cu limite.
Adevărata problemă a alegerilor din 2025
Nu este vina lui Nicușor Dan că românii nu cunosc Constituția. Dar nici nu este vina românilor că un candidat la Președinție le-a prezentat o viziune care merge mult dincolo de atribuțiile directe ale funcției. La fel cum nu este vina lui Nicușor Dan că cetățenii nu au evaluat corect candidatul și performanțele sale în funcțiile și demnitățile deținute anterior candidaturii.
Un candidat poate spune: „Vreau o Românie mai bună.”, „Vreau reformă în sănătate.”, „Vreau educație mai bună.”, „Vreau administrație mai eficientă.”, dar alegătorul trebuie să știe cum poate Președintele să facă toate acestea. Și, cel mai important, care a fost performanța sa în demnitățile deținute anterior.
Revenind, cum poate livra promisiunile? Prin desemnarea unui premier? Prin negociere politică? Prin influență? Prin referendum? Prin mesaj public? Prin colaborare instituțională? Pentru că între „vreau” și „pot face” există o diferență pe care Constituția o numește competență.
Concluzia
Un electorat matur nu trebuie să-l scutească pe Președinte de răspundere, dar nici să-i ceară să facă treaba altor instituții.
Nu putem cere Președintelui să fie simultan președinte, premier, ministru de Finanțe, ministru al Sănătății, ministru al Educației, șef ANAF și Parlament. Dar nici nu putem transforma Constituția într-un scut pentru orice promisiune electorală.
De aceea, când evaluăm mandatul lui Nicușor Dan, întrebarea corectă nu este doar: „Și-a respectat promisiunile?”, ci „Care dintre ele sunt în atribuțiile sale?”, „Ce instrument constituțional avea pentru fiecare?” și, mai ales „Din tot ceea ce putea efectiv să facă, ce a făcut?”. Aici începe adevărata evaluare a unui președinte. Constituția nu este nici baghetă magică. Dar nici scut antiglonț pentru promisiuni electorale.
Există o promisiune pe care a făcut-o actualul președinte al României, Nicușor Dan pentru care nu putem da vina pe Constituție
După toate aceste explicații despre atribuții, competențe și limite constituționale, rămâne o întrebare mult mai simplă. Ce facem cu promisiunile care chiar depind de omul care le-a făcut?
În campania prezidențială, Nicușor Dan a vorbit despre banii strânși de la susținători și despre faptul că, după rambursarea cheltuielilor de campanie, banii rămași vor fi direcționați către cauze civice. Aici nu mai vorbim despre Guvern, Parlament, CSAT, CCR sau despre o reformă care necesită o majoritate parlamentară. Nu există nicio problemă de competență constituțională. Există doar o promisiune și un rezultat care trebuie explicat public.
Și tocmai de aceea întrebarea este legitimă și foarte simplă „câți bani au rămas, când au fost returnați/donați și către cine au ajuns?”
În mai 2026, Snoop.ro a verificat concret situația și a relatat că în contul de campanie se aflau 1.421.952,24 lei (https://snoop.ro/banii-lui-nicusor-dan-la-un-an-de-mandat-ce-suma-se-afla-in-conturile-presedintelui-dupa-campania-din-2025/), iar Administrația Prezidențială a confirmat că suma nu fusese încă donată și că procedura pentru donație nu fusese stabilită.
Pentru că putem accepta că un președinte nu poate face tot ce promite un candidat. Putem înțelege că unele reforme depind de Guvern, altele de Parlament și altele de majorități politice, dar când promisiunea nu mai ține de Constituție, ci doar de propria ta decizie, explicația „nu intră în atribuțiile mele” nu mai funcționează. În acest caz nu mai vorbim despre limitele funcției. Vorbim despre limita dintre o promisiune electorală și respectarea ei.
Poate că adevăratul test pentru „România Onestă” nu este câte promisiuni faci în campanie, ci câte livrezi. O „Românie onestă” nu se construiește pe promisiuni electorale, ci pe promisiuni îndeplinite.
Pentru că, până la urmă, „România Onestă” nu poate fi doar numele unei campanii electorale. Trebuie să fie și dovada că un cuvânt dat este un cuvânt ținut.
#AlinaAlupoaei
Categorii
Articole recente
Omul Călin Georgescu vs. Personajul Călin Georgescu
16 septembrie 2026UDMR nu poate controla votul AUR. Dar de ce tace Simion?
11 septembrie 2026Cum s-a făcut campania electorală care a schimbat România?
8 septembrie 2026Călin Georgescu, supapa României. Bau-Bau pentru unii, Mesia pentru alții, piatră de temelie pentru “naționalismul sănătos”
4 septembrie 2026Tags
Instagram Feed
ionelaalinaalupoaei
Calendar