România are o problemă energetică. Una reală, măsurabilă în megawați, nu una fabricată pentru talk-show-uri. În această vară, Sistemul Energetic Național a fost împins în repetate rânduri spre limită. Importurile au trecut, în anumite intervale, de 3.000 MW. Producția internă nu acoperă întotdeauna vârful de consum de seară. Seceta și debitul redus al Dunării au vulnerabilizat producția hidro și au pus presiune inclusiv asupra funcționării centralei de la Cernavodă. România a ajuns într-o situație energetică excepțională, cu Unitatea 1 de la Cernavodă oprită și cu evoluția Unității 2 atent monitorizată și urmând a fi oprită.

Avem, așadar, imaginea perfectă a României din august 2026. O criză energetică a prezentului, un CSAT reglementat cu fantome administrative din trecut și un Guvern demis de la care așteptăm să ia decizii pentru viitor.

Acesta este momentul în care expresia „securitate energetică” ar trebui să înceteze să mai fie mobilier verbal în strategiile statului.

Întrebarea devine brutal de simplă “Avem sau nu avem suficientă energie pentru economie și populație atunci când avem nevoie de ea?”

Și, dacă răspunsul începe să devină nesigur, unde este CSAT?

Gumilasticul numit „securitate națională”

În România ultimilor ani, aproape orice poate ajunge sub umbrela securității naționale dacă există suficientă voință politică și o argumentație juridică suficient de creativă.

Evaziunea fiscală? Securitate națională.

Dezinformarea? Securitate națională.

Infrastructura critică? Evident, securitate națională.

Dar când România ajunge să importe, într-un anumit interval, o parte enormă din energia pe care o consumă, când un reactor nuclear este oprit, hidroenergia este lovită de secetă, iar Guvernul caută soluții de urgență, securitatea energetică pare să rămână pe hol. Așteaptă probabil să fie invitată.

Pentru că România a reușit să confere CSAT într-un gumilastic instituțional.

Îl întindem când vrem, cât vrem și în direcția politică în care vrem. Când avem nevoie să legitimăm importanța unei teme, CSAT devine aproape omniprezent.

Când nu vrem să discutăm despre o vulnerabilitate, gumilasticul revine miraculos la dimensiunea de buzunar.

CSAT-ul din 2026 funcționează cu o lege în care trăiește un minister din 2002

Există însă ceva și mai spectaculos. CSAT funcționează în baza Legii nr. 415/2002.

Iar dacă citești articolul privind componența Consiliului, ai senzația că ești teleportat în 2001-2003.

Printre membrii CSAT figurează și astăzi „ministrul industriei și resurselor”. Nu este o glumă.

România anului 2026 discută despre război hibrid, inteligență artificială, infrastructură critică, atacuri cibernetice, securitate energetică și dezinformare cu o lege care încă așteaptă la masa CSAT ministrul unui minister dispărut de mai bine de două decenii.

Este aproape metafora perfectă a Statului Român. Am schimbat guverne. Am desființat ministere. Am inventat altele. Am mutat energia dintr-un portofoliu în altul. Am separat economia, am lipit antreprenoriatul, am mutat turismul, am reorganizat digitalizarea. Dar ministrul industriei și resurselor este nemuritor. Cel puțin în Legea CSAT.

Să fie un omagiu administrativ adus Guvernului Adrian Năstase? Greu de spus. Cert este că Statul Român pare capabil să reorganizeze ministerele mai repede decât își poate actualiza legea uneia dintre instituțiile fundamentale pentru securitatea națională.

Și aici gluma se termină pentru că apare o întrebare juridică elementară “Cine ocupă astăzi locul „ministrului industriei și resurselor” în CSAT?”

Dacă răspunsul este „ministrul care are acum atribuțiile respective”, foarte bine. Dar, unde scrie?

În dreptul public, competența nu se transmite prin telepatie administrativă.

Nu funcționează pe principiul „știm noi cine trebuie să vină”.

Legea nu spune „ministrul care exercită atribuțiile fostului Minister al Industriei și Resurselor”. Legea indică o funcție precisă. Iar dacă reorganizările succesive au transferat acele atribuții altui minister, trebuie să existe un temei juridic clar pentru această succesiune instituțională.

CSAT nu este un grup de WhatsApp în care administratorul adaugă cine pare potrivit.

Și dacă același om ocupă două portofolii de ministru?

Actuala criză politică face lucrurile și mai interesante.

Guvernul Bolojan, demis prin moțiune de cenzură, continuă să exercite atribuțiile până la instalarea unui nou Executiv. Între timp, interimatele și cumulurile de portofolii pot produce situații pe care legea din 2002 evident nu le-a anticipat.

Să analizăm situația de astăzi: ministrul de interne, membru CSAT prin efectul legii, a preluat interimar Ministerul Justiției, al cărui ministru este de asemenea membru CSAT.

Câte scaune ocupă? Unul sau două? În CSAT este reprezentată persoana sau funcția? Și câte voturi are?

Întrebările par absurde, dar juridic nu sunt deloc absurde.

Și, aici apare ironia juridică perfectă: niciunul. Pentru că CSAT nu adoptă hotărârile prin majoritate de voturi. Legea prevede adoptarea lor prin consens.

Numai că această soluție nu rezolvă problema. Dimpotrivă, o face și mai interesantă.

CSAT poate lucra în prezența a cel puțin două treimi dintre membrii săi. Așadar, dacă aceeași persoană exercită două funcții care, potrivit legii, generează două poziții distincte în Consiliu, cum calculăm cvorumul? Numărăm oameni sau funcții? Un ministru cu două portofolii valorează juridic unu sau doi membri? Iar dacă una dintre funcțiile enumerate de lege nici măcar nu mai există, la ce număr aplicăm cele două treimi?

Acestea nu sunt jocuri academice.

Hotărârile CSAT sunt obligatorii pentru autoritățile și instituțiile publice cărora li se adresează.

Tocmai de aceea, regulile privind constituirea, cvorumul și adoptarea hotărârilor ar trebui să fie imposibil de interpretat.

Nu aproximative. Nu tradiționale. Nu „așa am făcut și până acum”.

Poate că problema este chiar formula CSAT

De ce mai avem nevoie de această formulă a CSAT? Nu de instituție. De formulă.

Dacă miniștrii se schimbă, ministerele dispar, portofoliile se comasează, titularii devin interimari, iar legea rămâne cu două decenii în urmă, poate că problema nu mai este doar actualizarea unor denumiri.

Poate că trebuie regândită arhitectura.

Un CSAT restrâns ar putea avea trei membri permanenți (președinte, vicepreședinte și secretar). Simplu. Clar. Fără fantome ministeriale din 2002 și fără sudoku juridic privind interimatele.

Energia ar trebui să fie deja pe masa CSAT

Dincolo de această anomalie legislativă, există însă problema imediată și imperativă: criza energetică!

Chiar Strategia Națională de Apărare tratează securitatea energetică drept componentă a securității României și vorbește despre consolidarea acesteia ca element al stabilității economico-financiare.

Deci Statul știe. Cel puțin pe hârtie.

În realitate, România a experimentat în această vară importuri de peste 3.000 MW și oscilații spectaculoase între export și import pe parcursul aceleiași zile.

La prânz avem soare, fotovoltaicele produc și putem exporta.

Vine seara. Soarele dispare.

Consumul rămâne. Și începe goana după megawați din import.

Peste toate acestea vine iarna 2026–2027, cu propriile incertitudini privind gazele, producția și prețurile.

Dacă aceasta nu este o problemă de securitate națională, atunci ce mai trebuie să se întâmple?

Trebuie să se stingă lumina ca să convocăm o ședință CSAT pe teme securității energetice?

Trebuie să atingem limita tehnică a importurilor?

Trebuie să descoperim într-o seară rece că vecinii de la care vrem să cumpărăm curent au nevoie de energia lor?

Pentru că aici este diferența dintre administrație și securitate națională. Securitatea energetică nu începe în momentul blackout-ului. În momentul blackout-ului, securitatea energetică a eșuat.

CSAT spune „avem o problemă”. Guvernul spune „sunt interimar”

Aici apare o problemă și mai interesantă. Să presupunem că Nicușor Dan convoacă mâine CSAT. Se discută situația energetică. Se constată vulnerabilitățile. Se analizează importurile, producția internă, Cernavodă, hidroenergia, gazele pentru iarnă. La final, CSAT stabilește că există o problemă reală de securitate energetică și că statul trebuie să acționeze. Perfect. Cine acționează?

Pentru că România are, în afară de criza energetică, un Guvern demis. Iar, Constituția României spune destul de clar ce poate face acesta. Art. 110 alin. (4) stabilește că Guvernul al cărui mandat a încetat îndeplinește „numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice” până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. Deci, nu guvernează ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ci doar administrează.

Iar aici începe paradoxul de la Cotroceni. CSAT spune „avem o problemă”. Guvernul spune „sunt interimar”. Dacă CSAT constată că România se confruntă cu o vulnerabilitate energetică de securitate națională, soluțiile nu vor consta probabil în schimbarea becurilor de pe holurile ministerului.

Pot presupune investiții. Alocări bugetare. Decizii privind capacitățile de producție. Măsuri privind infrastructura energetică. Negocieri europene. Eventuale reorganizări instituționale. Poate chiar schimbări importante de politică energetică.

Adică exact genul de decizii pentru care ai nevoie de un Guvern capabil nu doar să administreze România, ci să guverneze România. Prin urmare, „Cine execută hotărârea CSAT?”

Guvernul interimar? Competențele sale sunt limitate constituțional.

Viitorul Guvern? Nu există încă.

CSAT? Nu poate. CSAT nu este Guvernul României.

Și exact aici mecanismul începe să scârțâie și să își arate limitele. Președintele ar putea convoca CSAT-ul, dar în urma ședinței iese brutal la lumină problema pe care Palatul Cotroceni preferă să o țină în zona gri: România are nevoie de un Guvern cu puteri depline. Azi și nu când se termină negocierile, nu când se aliniază partidele, nu la toamnă. Acum! Nu ne dorim să numărăm boboci! Ne dorim un Guvern cu puteri depline, capabil să gestioneze eficient problemele României și ale românilor..

CSAT nu poate fi Guvernul de rezervă al României. Ședințele CSAT nu produc megawați. Nu construiesc centrale. Nu aduc apă în Dunăre. Nu măresc capacitățile de producție. Și, mai ales, nu pot substitui Guvernul.

CSAT poate identifica problema, poate stabili direcții și poate adopta hotărâri în limitele competențelor sale. După aceea însă cineva trebuie să transforme strategia în administrație, legislație, buget, investiție și decizie executivă.

Iar aici Nicușor Dan trebuie să răspundă la o întrebare extrem de incomodă „Dacă situația energetică este suficient de serioasă pentru CSAT, atunci de ce România nu are încă un Guvern cu mandat deplin capabil să o gestioneze?”

„Așteptăm” nu mai este politică de stat, „negociem” nu produce energie, iar  „interimatul asigură continuitatea” începe să semene cu explicația administratorului de bloc atunci când se strică centrala.

Există o diferență uriașă între „continuitatea administrativă” și „capacitatea de guvernare”. Prima ține Statul în viață. A doua îi permite să reacționeze. România are acum nevoie de amândouă.

Guvernul cu mai multe pălării decât capete

Și ajungem la imaginea poate cea mai expresivă a actualei crize politice. România nu este administrată doar de un Guvern demis. Este administrată printr-o adevărată „piramidă de interimate”.

Ilie Bolojan este prim-ministru și, simultan, ministrul interimar al Energiei.

Cătălin Predoiu – viceprim-ministru, ministrul Afacerilor Interne, ministru interimar al Justiției.

Radu Miruță – viceprim-ministru, ministrul Apărării Naționale, ministru interimar al Transporturilor și Infrastructurii

Dragoș Pîslaru – ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, ministru interimar al Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale

Cseke Attila – ministrul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, ministru interimar al Sănătății

Tánczos Barna – viceprim-ministru, ministru interimar al Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Ca o paranteză, pe site-ul Guvernului României apare în continuare Demeter András István ca ministru al Culturii, în contextul în care acesta și-a înaintat demisia din funcția de ministru interimar de câteva luni bune…

Revenind, privești lista și ai impresia că România a descoperit secretul administrației eficiente „mai puțini oameni, mai multe ministere”.

Numai că acestea nu sunt niște direcții administrative pe care le poți supraveghea între două ședințe. Vorbim despre Apărare. Interne. Justiție. Transporturi. Sănătate. Agricultură. Energie. Ministere care gestionează infrastructuri critice, miliarde de euro, companii și instituții subordonate, investiții strategice și, în unele cazuri, componente directe ale securității naționale.

Iar în centrul formulei se află Ilie Bolojan. Prim-ministru al unui Guvern demis și ministru interimar al Energiei tocmai când energia devine una dintre cele mai sensibile vulnerabilități ale României.

Poate fi legal, însă, „își permite România să aibă atât de multe pălării pe atât de puține capete într-o perioadă de criză?”

Nimeni nu susține că interimatul este, prin el însuși, neconstituțional. Constituția îl prevede tocmai pentru ca statul să nu intre în blocaj între două guverne. Dar interimatul este o „punte” și nu destinația. Este mecanismul prin care statul traversează o criză politică până la instalarea unui nou Executiv.

Problema apare atunci când podul începe să semene cu domiciliul permanent. Pentru că fiecare zi în care România rămâne cu un Guvern demis și cu ministere conduse prin cumul de interimate transferă discuția din zona juridică în cea a responsabilității politice.

Iar responsabilitatea nu mai aparține exclusiv Guvernului demis. Aparține și celui care are un rol constituțional esențial în mecanismul formării noului Guvern. Palatul Cotroceni.

De aceea convocarea CSAT pentru situația energetică ar avea un efect politic pe care probabil nimeni nu îl poate controla complet. Ar putea confirma oficial că România se confruntă cu o vulnerabilitate strategică. Dar, în secunda următoare, ar trebui oferit un răspuns la întrebarea „Și cine guvernează?”

România nu poate rămâne suspendată între un Guvern care a căzut și unul care încă nu există. Mai ales când energia, apărarea, transporturile, sănătatea și alte domenii strategice sunt gestionate printr-un puzzle de interimate.

Interimatul este constituțional, dar transformarea interimatului într-o stare de normalitate este însă o alegere politică. Și, la un moment dat, cineva trebuie să răspundă pentru ea.

La fel cum va trebui să răspundă și pentru faptul că astăzi, România exportă cu 0,04 lei/MWh și importă cu 2.000-2.500 lei/MWh.

Statul de gumilastic

Problema României nu este doar că într-o lege fundamentală pentru securitatea națională încă bântuie fantoma Ministerului Industriei și Resurselor.

Problema este reflexul instituțional pe care această anomalie îl dezvăluie.

Am făcut din securitatea națională un concept elastic. Și nu numai din Securitate națională. Și din Constituția României și din legi. Totul se rezolvă la gradul de creativitate al celui care interpretează.

Când convine politic, îl întindem până încape aproape orice.

Când realitatea pune pe masă o vulnerabilitate strategică autentică, gumilasticul se contractă subit.

România trebuie să stabilească mult mai clar ce înseamnă securitate națională, cine decide asupra ei și după ce reguli funcționează instituțiile chemate să o apere.

Pentru că în august 2026 energia României depinde simultan de reactoare nucleare, de debitul Dunării, de soare, de capacitățile interne rămase în funcțiune și de disponibilitatea vecinilor de a ne vinde curent exact atunci când avem nevoie de el.

Asta nu mai este o temă pentru seminare despre reziliență.

Este despre securitate națională. Restul este gumilastic.

Pe cale de consecință, desemnarea unui nou prim-ministru de către președintele României,  Nicușor Dan, într-un termen cât mai scurt este un imperativ! În caz contrar, avem rugămintea ca ultimul care pleacă din România să nu uite să stingă lumina…