Bau-Bau pentru unii, Mesia pentru alții. Despre omul real, personajul politic și nevoia care l-a făcut posibil

Călin Georgescu nu mai este, de mult, doar Călin Georgescu. Și poate că aici începe una dintre cele mai interesante analize de marketing politic ale ultimilor ani. Trebuie să separăm omul de personaj, pentru că omul este persoana reală, cu un parcurs, un CV, declarații, acțiuni și relații care pot fi verificate, în timp ce personajul este ceea ce societatea a construit în jurul lui (comunicare, simboluri, imagini, algoritmi, susținători, adversari, presă) și, mai ales, prin propriile nevoi emoționale.

Omul există în realitate, în timp ce personajul este imaginar. Omul poate fi verificat, în timp ce personajul poate fi mitologizat.

Iar când personajul devine suficient de puternic, începe să trăiască aproape independent de omul care i-a dat chip.

Pentru unii, Călin Georgescu este Bau-Bau, pentru alții, Mesia.

Pentru unii este omul de care România trebuie protejată, pentru ceilalți este omul pe care România trebuie să-l protejeze.

Aceeași persoană, două personaje. De ce a fost România pregătită să primească un asemenea personaj?

Pentru că un produs politic puternic nu creează întotdeauna o nevoie; uneori descoperă o nevoie care exista deja, o ambalează, îi oferă un limbaj, o identitate și, în final, un chip.

Iar, înainte de Călin Georgescu, existau deja neîncrederea în instituții, frustrarea față de clasa politică, sentimentul pierderii controlului, nevoia de ordine, de identitate, de suveranitate, de apartenență și, poate cel mai important, nevoia de a găsi pe cineva care să spună „Eu înțeleg ceea ce voi simțiți”.

Georgescu a devenit astfel mai mult decât un politician; a devenit un recipient pentru emoții și un personaj capabil să ofere unor oameni o explicație pentru ceea ce îi nemulțumește și, simultan, promisiunea că există cineva care poate repara lucrurile.

„Omul” devine suportul personajului, iar „personajul” devine răspunsul la o nevoie.

Pentru o parte a societății, răspunsul este frica. Georgescu este Bau-Bau-ul. Reprezintă pericol, ruptură, instabilitate, amenințare, ceva ce trebuie oprit înainte să producă un rău.

Pentru cealaltă parte, răspunsul este speranța. Georgescu este Mesia. Omul din afara sistemului, cel care poate repara ceea ce ceilalți au stricat, iar faptul că este atacat devine, paradoxal, parte din dovada că „deranjează” și că, prin urmare, merită susținut.

Apare astfel unul dintre cele mai eficiente mecanisme ale comunicării politice. Bau-Bau-ul și Mesia se hrănesc unul pe celălalt.

Când unii spun „trebuie să-l oprim”, ceilalți pot auzi „înseamnă că se tem de el”; când este prezentat drept amenințare, poate deveni victimă; când este atacat, atacul poate fi absorbit în povestea salvatorului.

Așa ajunge adversarul să contribuie, uneori fără intenție, la consolidarea personajului pe care încearcă să-l distrugă.

Poate că nimic nu ilustrează mai bine această diferență dintre om și personaj decât imaginea lui Georgescu înconjurat de bodyguarzi, o imagine documentată public în mai multe momente

Pentru unii, imaginea produce o contradicție. Un om care vorbește despre pace, credință și valori este permanent flancat de oameni de protecție. Pentru alții, însă, aceeași imagine confirmă exact povestea personajului: dacă este protejat, înseamnă că există o amenințare; dacă există o amenințare, trebuie apărat; iar dacă trebuie apărat, înseamnă că este important.

Exact ca în Miorița, “vor să mi-l omoare”

Prezența bodyguarzilor este percepută de susținătorii lui Georgescu ca o necesitate de a-l salva pe “baciul moldovean”. Nu ca dovadă că cineva ar vrea în realitate să-l „omoare”, ci ca metaforă pentru felul în care imaginarul colectiv poate transforma amenințarea în destin și protecția în martiriu.

În această lectură simbolică, bodyguardul nu mai este doar bodyguard. Pentru unii este semnul că ceva nu este în regulă, pentru alții este scutul unui om care trebuie protejat.

Pe cale de consecință, avem aceeași fotografie, cu două interpretări, care separă țara în “două Românii”.

Și care este cea mai importantă distincția dintre om și personaj? Bodyguardul aparține realității, dar sensul pe care publicul îl atribuie bodyguardului aparține personajului.

Omul poate fi însoțit de o echipă de protecție, dar dacă acea imagine înseamnă „este amenințat”, „este persecutat”, „este martir”, „este important” sau, dimpotrivă, „este suspect”, acestea sunt deja construcții ale personajului.

De aceea, nu cred că întrebarea fundamentală este doar „cine este Călin Georgescu?”, ci „Care este <nevoia> societății românești care l-a făcut posibil pe Călin Georgescu?”

Pentru că aici se află adevărata lecție de marketing politic. Personajul nu trebuie neapărat să inventeze frustrarea, nevoia de identitate sau dorința de salvare. Trebuie să le recunoască, să le dea o formă, să le transforme în discurs și, în cele din urmă, să se poziționeze ca răspuns la ele.

Și, din această perspectivă, faptul că Georgescu a devenit atât de puternic ca simbol spune poate la fel de mult despre societatea care l-a primit cât spune despre omul care a devenit simbol. Omul poate dispărea din prim-plan, dar nevoia rămâne.

Iar dacă nevoia de ordine, identitate, reprezentare, explicații și salvare rămâne, piața pentru următorul personaj rămâne deschisă. Rămâne de văzut doar cine va folosi “cheia”.

Cea mai importantă diferență dintre politician și personaj politic este aceea că politicianul poate pierde o funcție, o candidatură sau o bătălie electorală; personajul poate continua să existe, pentru că nu mai depinde exclusiv de politician, ci de oamenii care au nevoie să creadă în ceea ce reprezintă el.

Călin Georgescu vs. Călin Georgescu nu este, în fond, confruntarea dintre două persoane. Este confruntarea dintre omul real și personajul construit în jurul lui. Dintre fapt și simbol, realitate și proiecție, frică și speranță, Bau-Bau și Mesia.

De ce România a avut, și are nevoie de un actor politic care să fie în același timp și om și personaj? Pentru că atunci când o societate caută un salvator, politica îi poate oferi unul, iar când o societate caută un Bau-Bau, politica îi poate oferi și asta.

Personajul se poate schimba. Nevoia rămâne.

Și, când nevoia rămâne, mai devreme sau mai târziu va apărea un alt om căruia societatea îi va da chipul pe care îl caută. Poate că aceasta este, de fapt, adevărata poveste a lui Călin Georgescu. Nu povestea unui Mesia și nici povestea unui Bau-Bau, ci povestea felului în care un om real poate deveni, în imaginarul colectiv, răspunsul la fricile, frustrările, speranțele și nevoile unei societăți.

Concluzionând, nu cred că Georgescu poate salva România, cum nu cred că o poate distruge. Dar cred cu tărie că avem nevoie de oameni, care să se implice. Să înceteze să creadă că dreptul de a ocupa o demnitate publică este “al lor, al altora”. Toți politicienii sunt oameni, dar, doar unii oameni sunt politicieni…

#AlinaAlupoaei