În ultimii ani, discursul public a devenit tot mai dominat de teme care vizează pericole iminente: terorismul, migrația necontrolată, declinul economic, războiul cultural. Nu este o simplă coincidență. Frica nu este doar o emoție; ea este astăzi, la nivel instituțional și mediatic, un instrument deliberat de conducere și manipulare a maselor. În mod paradoxal, ceea ce ne dorim să fie societăți liberale și deschise par să fie tot mai guvernate de un imperativ ascuns: teama ca forță politică hegemonică.

Într-un sens larg, frica a fost prezentă în politică de la începuturile civilizației. Ar putea fi argumentat că însăși noțiunea de stat — un monopol asupra legitimării forței — se sprijină pe capacitatea de a proteja cetățenii de pericole interne și externe. Cu toate acestea, în epoca contemporană, frica nu mai funcționează doar ca o justificare a existenței statului, ci ca un mecanism de mobilizare electorală și de întreținere a puterii politice.

Frica în campaniile electorale – dinamici și funcții

În științele politice se vorbește despre „strategii negative” în comunicarea electorală (negative campaigning): atacuri directe la adresa adversarilor, prezentarea lor ca amenințări la adresa securității naționale, valorilor tradiționale sau bunăstării economice. Această abordare a fost documentată în numeroase cercetări (vezi campaniile din SUA, Europa de Vest și Est). Strategiile negative nu doar că atrag atenția — ele joacă pe ceea ce psihologii numesc „biasul negativ”: tendința oamenilor de a acorda mai multă greutate informațiilor negative decât celor pozitive.

Un exemplu elocvent este utilizarea temei „securității naționale” în discursurile politice. Sondajele au arătat că atunci când securitatea este percepută ca fiind în pericol, sprijinul pentru măsuri autoritare crește, iar grija pentru libertățile civile se diminuează. În mod similar, discursurile care accentuează „pericolul iminent” al turismului religios sau „corectitudinii politice” pot mobiliza segmente largi ale electoratului, nu prin argumente raționale, ci prin activarea afectivă a anxietății și fricii.

Frica în guvernare – de la excepțional la normal

Odată câștigată puterea, logica fricii nu dispare; dimpotrivă, se integrează în forma de guvernare. Teoria statului de urgență, inițiată de Carl Schmitt și continuată în literatura contemporană, ne amintește că „excepționalul” devine uneori justificarea permanentă a extinderii puterii executive. În științele politice se discută despre ceea ce Naomi Klein a numit „politica șocului”: folosirea crizelor pentru a implementa reforme radicale fără opoziție semnificativă. Frica de criză devine astfel catalizatorul transformărilor sociale și instituționale care, altfel, ar întâmpina rezistență.

Acest model nu este doar teoretic. În ultimele decenii, crize reale — atentate teroriste, prăbușiri financiare, pandemii — au servit ca pretexte pentru consolidarea puterii executive, reducerea transparenței, creșterea supravegherii și limitarea libertăților publice. În multe state, guvernele au justificat măsuri excepționale ca fiind temporare și necesare, doar pentru ca acestea să persiste sau să devină permanente.

Aici intervine o dimensiune esențială: frica nu este doar un instrument retoric, ci un mecanism structural al guvernării moderne. Thomas Hobbes a susținut că viața fără autoritate este „solitară, săracă, brută și scurtă”; de atunci, legitimitatea puterii politice a fost strâns legată de promisiunea securității. Însă frica transformată în politică cotidiană creează o interdependență periculoasă: oamenii ajung să considere că doar autoritățile existente pot gestiona amenințările, iar opoziția se discreditează automat dacă aduce critici.

Despre frică, minciună asumată și putere în România anilor 2024–2026

Există un moment, aproape imperceptibil, în care politica încetează să mai fie despre viitor și devine despre supraviețuire. Nu despre supraviețuirea societății, ci despre supraviețuirea celor care conduc. În acel moment, frica încetează să mai fie o emoție colectivă și se transformă într-o strategie. România ultimilor ani a trecut prin acest prag fără să-l observe clar, dar efectele sunt deja vizibile.

În 2024, România nu a intrat într-o criză bruscă. Nu a existat un colaps economic, nici un conflict armat pe teritoriul său, nici o catastrofă naturală majoră. Și totuși, discursul public a început să semene tot mai mult cu cel al unei țări aflate sub asediu. Pericolul era peste tot: în votul „greșit”, în candidatul „nepotrivit”, în rețelele sociale, în manipulare, în populația însăși. Ceva fundamental se schimbase: cetățeanul nu mai era tratat ca participant la democrație, ci ca risc de securitate.

Aceasta este povestea fricii ca instrument politic.

Frica nu apare. Frica se construiește

Frica politică nu apare spontan. Ea este construită pas cu pas, prin repetiție, accent, selecție și tăcere. Nu se spune tot adevărul, dar nici nu se minte complet. Se sugerează. Se insinuează. Se lasă spații goale pe care imaginația colectivă le umple singură.

Psihologic, frica funcționează simplu: când oamenii se tem, nu mai caută adevărul, ci protecția. Nu mai cer explicații, ci autoritate. Nu mai întreabă „de ce?”, ci „cine ne apără?”. Politica modernă a înțeles acest lucru mai bine decât orice manual de științe politice.

Campaniile electorale recente nu au mai fost despre ce urmează să construim, ci despre ce trebuie să evităm cu orice preț. Nu despre proiecte, ci despre catastrofe. Nu despre competență, ci despre pericole. Votul a fost transformat dintr-un act de alegere într-un act defensiv.

Alegerile ca exercițiu de panică controlată

În România anului 2024, discursul electoral a fost dominat de o tensiune permanentă. Orice variantă politică era prezentată nu ca opțiune, ci ca amenințare. Unii erau „prea extremiști”, alții „prea slabi”, unii „periculoși pentru democrație”, alții „periculoși pentru stabilitate”. Alegerea nu mai era liberă, ci condiționată emoțional.

Când alegerile au produs un rezultat neașteptat, reacția instituțională nu a fost una de clarificare calmă, ci de escaladare a fricii. S-a vorbit despre pericole grave, influențe obscure, riscuri sistemice. Explicațiile au fost puține, tonul a fost grav, iar mesajul implicit a fost același: nu e momentul pentru întrebări.

În acel moment, frica a făcut ceea ce știe cel mai bine: a suspendat reflecția. O parte a societății a acceptat deciziile fără să le înțeleagă pe deplin, de teamă să nu fie acuzată de iresponsabilitate. Cealaltă parte a reacționat prin furie și suspiciune. Ambele reacții au fost, paradoxal, rezultatul aceleiași strategii.

De la frică la guvernare prin frică

După alegeri, frica nu s-a retras. S-a stabilizat. A devenit fundalul permanent al vieții publice. Criza nu mai era un eveniment, ci o stare.

Deciziile importante au fost luate rapid, adesea fără dezbatere reală. Comunicarea publică a devenit defensivă, fragmentară, opacă. Cetățenilor li s-a cerut „responsabilitate”, „maturitate”, „încredere”. Ceea ce nu li s-a oferit a fost transparența proporțională cu gravitatea deciziilor.

Și aici apare logica nerostită, dar omniprezentă, a puterii contemporane.

„Știm că mințim. Știm că greșim. Dar o facem în interesul nostru.”

Aceasta nu este o teorie conspiraționistă, ci o observație rece. În multe cazuri, decidenții știu foarte bine că anumite măsuri sunt excesive, ineficiente sau chiar contraproductive. Știu că explicațiile publice sunt incomplete. Știu că retorica fricii este disproporționată.

Dar știu și altceva: funcționează.

Frica reduce opoziția. Frica justifică graba. Frica transformă interesul de putere în interes național. Atâta timp cât oamenii se tem, întrebarea „este corect?” devine „este sigur?”.

Aceasta este forma matură a cinismului politic: nu mai este nevoie ca minciuna să fie crezută. Este suficient ca adevărul să devină neclar, obositor, imposibil de stabilit. În acest vid, puterea acționează nestingherită.

România 2024–2026: un stat care se apără de propriii cetățeni

În acești ani, România a părut adesea un stat care nu se mai teme de amenințări externe, ci de reacțiile interne. Cetățeanul critic a fost tratat ca factor destabilizator. Întrebarea legitimă a fost percepută ca risc. Protestul a devenit suspect și, obligatoriu, a fi reprimat. Sau, dacă nu reprimat, cel puțin controlat și direcționat.

Aceasta este mutația gravă: frica nu mai este despre ce ni se poate întâmpla din afară, ci despre ce am putea face noi înșine. Democrația începe să fie tratată ca problemă de gestionat, nu ca valoare de protejat. O “chestiune” care trebuie limitată prin lege.

Prețul final: resemnarea

Pe termen scurt, politica fricii funcționează. Pe termen lung, produce ceva mult mai periculos decât revolta: resemnarea. Oamenii încetează să mai creadă că adevărul contează. Încetează să mai creadă că votul schimbă ceva. Încetează să mai creadă că merită să întrebi.

Iar o societate resemnată este ideală pentru guvernare. Nu protestează. Nu mai cere explicații. Nu mai speră.

În loc de concluzie

Democrația nu moare atunci când apare frica. Frica este omenească.
Democrația moare atunci când frica devine metoda principală de guvernare, iar minciuna devine acceptabilă „pentru binele general”, care coincide, inevitabil, cu binele celor de la putere.

România nu este un caz excepțional. Este doar un caz vizibil. Iar întrebarea care rămâne nu este dacă frica va mai fi folosită politic — ci cât timp vom mai accepta să fim conduși prin ea.

#AlinaAlupoaei